Încurajarea la români.

Am observat că omul, și în special românul, trece prin două stări atunci când duce la bun sfârșit un proiect.

I. Proiectul în sine - această etapă este străbătută în mare parte pe modul ”solo” (manelistic spus). În România există prieteni sinceri și noțiunea de ajutor benevol cam cum există ONG-uri care nu spală bani sau nu sunt paravan pentru politică. Dar scoatem din ecuație ajutorul de orice fel pentru că apoi punctul al II-lea al discuției nu mai are fond. Deci ești pe cont propriu, te zbați de la șefi, colegi de muncă, străini până la prieteni ca să răzbați în orice chin de zi cu zi. Apoi intervine...

II. DĂ! - este extraordinar de românesc și hilar tupeul unora de a îți cere pe un ton detașat ”wow! Ai făcut asta? Faci cinste!”. O să enumăr câteva motive ”de a face cinste”, chiar dacă ele sunt căcălău.

- ”ai luat salariul? faci cinste!” - indiferent că trăiești pe picior greu, că muncești ca un catâr, e nevoie să faci cinste.

- ”ai luat examenul? faci cinste” - de unde bani?

- ”a murit tactu? parastas!” - nu poți să ceri decât sub o formă populară.

- ”hă hă a murit soacrăta? faci cinste!” - nevasta vrea să o îngrop, deci bani.

- ”nu te-am mai văzut de ani! o duci bine? faci cinste!” - pardon?

- ”ai apărut la teve? faci cinste!” - mda.

Și sunt mult mai multe exemple deoarece toți am trecut prin ”faci cinste!”. Asta demonstrează că, la origini, românul e un pomanagiu.