Oameni cu ochii negrii.

Ce visător sunt. Cât de aerian și uneori simplist pot să fiu. Consideram că nu există oameni cu ochi negrii. Că acele persoane care au pietre în orbite și te privesc cu o răceală maladivă sunt doar... bolnavi sau au probleme.

A trebuit să mi se spună „băi nene, sunt frustrați!” și eu să spun „stai! Așteaptă să ies din cochilia mea de imatur, să mă forțez să înțeleg...”. Ahaaa. Deci omul e așa pentru că vrea? Pentru că își acceptă lipsuri care duc spre frustrări? Pentru că frustrările îi construiesc un caracter cu care defilează ca un zmeu? Și toate acestea îi îneacă privirea. Și nu e irisul negru. Ci sentimentul când îi privești.

Și eu mă lovesc de acești anti-oameni, dar refuz să cred în existența lor pentru că sunt un perfecționist (cu 6 la matematică), dar sunt. Visez la păci eterne, Bob Marleni pe câmpii, muzică, dans și scoaterea din creier a unor doctrine inumane. Ce să-i faci? Speranța moare ultima...

Anti-omul? Am dat noroc cu el. Se uita pe pereți sau părea că are mâna ruptă de trup, și a da „noroc” e doar o datorie. Am râs cu el. Și el râdea la glumele lui și se stingea la o glumă a mea. De ce? Pentru că eram acolo și remarca mea îi putea sparge castelul de spume pe care își clădea orgoliul. Contactul vizual era mereu slăbit. Când era în funcția de lider al discuției te privea fix în pupile, și dacă rezistai și nu coborai privirea se enerva, i se bulbucau ochii ca la melc și turba. Isterii de copil, urlete mature și dureri vizibile de orgoliu. Murea în fața ochilor tăi! E greu totuși să te uiți în ochii lui. Te arde privirea, te dor pupilele. Mai bine te chinui să îl bați fizic. Sunt șanse mai mari de reușită. Anii de frustrări și prostie îi domină instictele și e greu să învingi un anti-erou puternic, mai ales când ești un visător.

Plus de asta, dacă moare, murdărești pământul cu leșul lui.

Ochii anti-omului nu exprimă nimic. Sunt doar două bile reci, fără nici un pic de implicare. Ai spune că exprimă milă, dar nu. Nu are privirea miloasă a unui copil crescut fără căldura unor părinți și nu exprimă nici prietenia sinceră și nepărtinitoare. Răutate? O are dar nu o afișează. În marea majoritate a cazurilor, oamenii cu privirea neagră sunt avizi de putere, absurzi și își suprasolicită instinctul infim de lider. Frustrarea este cuvântul de bază, pe care îl refuză și nu dă oricum doi bani pe o părerea contradictorie. Dacă părerea contradictorie este GENIALĂ, să te aștepți ca peste timp să o adopte și să fie creația lui.

Nu vreau să mai dezbat, aceea teorie, cum că fetele (unele) ar fi atrase de persoanele cu privirea dură sau care nu exprimă nimic deoare „e misterios”. Nu știu răspunsul.

Cum să mă feresc de acești oameni? Nu am cum. Acum parcă îi văd peste tot. Cum să mă feresc de perfizi, mincinoși, frustrați, nebuni fără acte, imaturi fără copilărie? Simplu. Îi pun în aceeași oală, îi numesc anti-oameni, și cu timpul cine știe... poate culoarea va învinge anti-culoarea.

Eu sunt buricul pământului, iar voi vă băgați degetele în mine!
Anti-omul.

Cu adevărat 13...

Oricât am încercat să zâmbesc astăzi, ziua de 13 s-a dovedit, dacă nu dramatică, cel puțin deprimantă.

În așteptarea surorii mele am văzut pentru prima dată cum arată o morgă. Te sperie intrarea, da să mai vezi și frigiderele...îngheață sângele în tine. Apoi, cel mai deprimant moment a avut loc când, o tânără a ieșit grăbită din spital, a alergat spre un bărbat și a început să îi plângă la piept. În urmă, o doamnă vomita iar o alta plângea. Apare apoi, din senin, o femeie care întreabă „A MURIT?!” și nici nu primește vestea că izbucnește în lacrimi. Sigur a murit un om bun, deoarece, numai nenorociții nu sunt plânși. Oare a făcut bine Deus? Sau e soarta? Să fie ăsta „planul divin” al fiecăruia? Nu pot să cred că e mai bine acolo sus din moment ce nimeni nu a venit să îmi spună „ce bine o duc! hai și tu!”. De bine de rău, în lumea asta haotică și violentă, există măcar O PERSOANĂ care să te iubească. Și e mai bine să fi aici cu ea, măcar de dragul ei, că apoi o lași singură.

Episodul dramatic a avut loc în fața mea la 5 metri. Pentru a nu mă pierde cu firea am dat muzica mai tare în căști și am făcut câțiva pași înapoi. Mă uitam impasibil în gol, dar nu la ei, pentru că publicul nu renaște morți. Nimeni nu o face.

Apoi am ajuns la Spitalul Sf. Pantelimon, unde ca prin ironie, patul tatălui meu era înconjurat de alte paturi ocupate de oameni distruși fizic de accidente. Nu era un film de groază, pentru că alea sunt false, ci realitatea în starea ei crudă.

Acesta este printre puținele texte triste pe care le fac, dar dacă ajung să fac unul pe lună e prea mult. Azi nu e o zi cu ghinion pentru că e 13, ci doar ... Un ceai o să ajute, sunt foarte sigur, mai ales dacă e din plante uscate manual.

Cum s-a sinucis sufletul.

E seară. Sunt puţini oameni în staţia de metrou, prea puţini să bage de seamă că mă plimb aiurea şi calc apăsat pe ritmul melodiei. Un tânăr cu plete parcurge deja de 100 de ori peronul, cu o expresie a feţei ce nu arată nimic. E doar un om palid care merge...şi merge...şi merge. O doamnă aşezată pe bancă se uită speriată în zare de frica beţivului care tocmai s-a aşezat lângă ea. Poate vrea să plece, poate nu, dar şi noua ni se întâmplă să tragem de oasele noastre spre a ne ridica, chiar dacă suntem obosiţi, dar compania este mai mult decât neplăcută.

Metroul nu mai vine şi devin nervos. Micile ecrane de la capătul peronului nu mă surprind niciodată...mă văd o figură îndepărtată şi neinteresantă. Mă uit în gol spre şine şi îmi amintesc că prin toate acele fiare circulă curent şi odată atinse cu ambele picioare, te străpunge cu o putere uimitoare...şi te prăjeşte EFECTIV! Un mijloc de transport în comun şi atâtea posibilităţi de a murii.

Adierea metroului din sens opus se simte din ce în ce mai apăsat şi mă îndrept absent spre marginea peronului, să observ faşcinat cum apare "luminiţa de la capătul tunelului". Sunt foarte aproape de margine şi sunt exact în capătul unde metroul vine cu viteză. Mereu am fost speriat de ideea că cineva, oricine, mă va împinge în faţa metroului. Nu ştiu de ce, dar când metroul s-a apropiat am început să mă îndepărtez de margine şi m-am întors cu spatele. Eram la jumătatea peronului, cu spatele la metroul care tocmai venea şi timpul se dilata...metroul venea...şi simţeam cum mintea vrea să sară, din curiozitate, din curaj, din prostie, în faţa lui...era mai aproape...şi aveam zvâcniri "să mă întorc?"...viteza metroului creştea!...şi atunci o parte din mine, ca un eu fantomatic, a făcut o întoarcere de 180 de grade şi s-a aşezat ca un maratonist în poziţie de start...metroul vine!...de undeva se aude un scâşnit de şine ce îmi dă startul...e tot mai aproape!...în paralel cu el, la fiecare secundă, eu înaintez cu viteză....aproape a ajuns!...calc marginea care îmi delimitează spaţiul pe peron...becurile metroului ies din tunel!...mă împing disperat înainte...metroul ZBOARĂ spre mine!...planez...simt răceala fuselajului!...şi...

Mă trezesc...