Oboseală...

Am ajuns într-un asemenea hal al oboselii încât multe piese nu mai îmi trezesc nici măcar o amintire. Sunt cântece vechi care aveau un caracter aparte pentru mine, care îmi aduceau în minte un chip, o poveste, o întâmplare. Acum merg agale pe strada presărată de câini, unde şi aici cândva a fost o poveste tristă cu un mobil şi un cuţit, dar nici asta nu mai e clar în minte. Melodii care însemnau ceva în trecut acum par doar acorduri şi o alăturare de versuri.

Car agale ghizdanul cu dihania în el şi mă uit că o maşină trece în viteză milimetric pe lângă mine: "uite o ocazie să îmi revăd toată viaţa...". Nu pot să recomand cuiva să fie în capul meu, nu pentru că e trist, dar e haos. Nimic nu are logică, o presărare de evenimente şi activităţi care duc undeva, dar şi solicită untul din mine.

Încep să urăsc oraşul ăsta, îmi doresc din ce în ce mai mult să plec undeva într-un orăşel cochet, semi-curat (e unul curat în România?), liniştit şi care să nu mă obosească. Încă mă gândesc la care...

Următoarea piesă ţin minte că însemna ceva... sau nu... să vedem: