Fischeru` lu` Tata

De câteva zile am ajuns la piesa cu numărul 87 pe CD și de acolo nu mai plec. Deschid geamul la mașină, mă pierd printre mașini și rânjesc la privirile maneliștilor care nu înțeleg piesa și acordurile. E Led Zeppelin - Black Dog. Am realizat abia acum că această operă este melodia copilărie mele. Dacă sunt printre voi copii care au crescut cu colinde, Hrușcă, Abramburica, Ala bala portocala, eu nu. Fischeru` lu` Tata rupea lemnul mobilierului vechi pe acordurile Led Zeppelin și Deep Purple.

Îmi amintesc și acum ce amuzant (și exasperant pentru mama) era să vină tata puțin „murat” de la muncă. Nici nu mânca. Se răcea ciorba pe masă, dar lui nu îi păsa. Oricum nu este genul telenovelistic de aruncător de ciorbe reci pe geam. Se așeza în picioare în fața casetofonului, acesta fiind pe cea mai bună „treaptă” a mobilierului masiv, comunist, dar La Modă în perioada trecută. Era un Fischer radio-casetofon cu două boxe detașabile și cu două spații pentru casete. Prima, veșnic Led Zeppelin (prima parte a casetei, a doua fiind Deep Purple), a doua, pentru restul: Queen, Elvis, Santana, etc. Dacă se făcea curățenie în casă se începea cu Fischeru` și se termina cu el.

Trebuie să fiu recunoscător casetofonului lui Tata. Fără el nu auzeam „solo-ul ăla”, „acordul ăla” sau „versul ăla”. Și tata se spijinea pe raftul de lemn, cu capul pe braț și asculta. Nu se mișca, nici nu știam ce gândește. Era în lumea lui. Din când în când sunetul se strica, și umbla la două butoane.. oricum fără rost. Se mai prindea banda. O repara, o lipea, meșteșugărea și totul era aproape ca nou. Apoi mă chema lângă el. Mama nu se mai deranja, știa ce urma să zică. Eu mă așezam pe canapeaua din fața casetofonului și mă uitam pe tavan. Tata închidea ochii pe Kashmir și Child in time și totul era liniște...

Îmi amintesc de o singură noapte când eram obosit și am strigat din dormitor la tata să oprească muzica (în 99% din familii e invers). A oprit-o. Oare ce a zis tata? „Vai de mine... am creat un manelist!”.

Pe internet nu am găsit absolut nimic despre firma Fischer. Doar câteva anunțuri. Eu nu îl mai am. A dispărut împreună cu mobilierul masiv. Sper să îl regăsesc și promit că îl așez la loc de cinste în camera mea. Pînă atunci, tata se plânge de CD-uri, deoarece nu sună „original” și nu au... acel ceva.

Acum când scriu textul ascult piesa și tata spune „ce asculți...”, dar nu e de la Fischeru` lu` Tata:

Pe piatră cubică.

Acum ceva ani, mai exact 3-4, în Piața Constipației, a avut loc un concert „pro rock”, ceva de genul, deoarece se punea problema să cenzureze muzica rock. Eu așa țin minte. Oricum nu contează asta, deoarece multe trupe au făcut din concertul ăla ceva comercial și cocalăresc. Atunci am realizat că băieții de la Lună Amară se simt rock stari și că de fapt...

Concertul a fost plăcut, mai ales pentru doi pletoși cretini care au făcut chetă pentru două tricouri anti-biserică, ca mai apoi unul să ajungă în fiecare duminică să pupe icoane (scuze frate dar e prea mare ironia). Rețin că un rocker a suferit la mine că „pe vremea lui...” și alte tristeți dastea jalnice. Rockării de genul sunt la fel de penibili ca și „pacării” care bat puștii pentru 1 leu, alde travestiții-ideologic din zona TNB.

Tot ce mai am în minte acum de la concertul ăla e că am adormit pe piatra cubică, pufăiam o țigară căpătată și ascultam:

Muc, Tarzan și muma lui.

Vorbeam ceva texte mai jos despre freze, școală și am ajuns să îmi amintesc de școala generală. Încă de pe atunci am spus că o să scriu cândva despre colegul meu de bancă. Nu știu din ce motiv am ales mai mereu să fiu de partea celor „slabi” (de aceea joc FIFA mereu cu echipa națională a Arabiei Saudite). Așa „slab” era și colegul meu de bancă din clasa a 5-a până prin a 7-a că apoi ne-am americanizat și aveam bănci de o persoană, moartea copiatului.

Colegul a căpătat porecla de „Muc” din cauza unui neg (glume de școală generală), și din cauza comportamentului de „tace și face” era de multe ori servitorul colegilor nu știau să scrie, dar știau arta războiului. Niciodată nu comenta sau nu refuza, spre deosebire de mine, care preferam să fiu alergat toată școala decât să cumpăr ceva pentru un îmbuibat. Așa mai făceam și sport.

Pe parcursul celor 4 ani de școală a avut o serie de porecle: Muc, Ibric, Șosete Explodate (ratase la fotbal de pe linia porții), Petardă și la liceu a intrat cu porecla Tarzan (după piesa de mare greutate cântată de trupa Dolly). Problema nu a fost niciodată la el, ci undeva în familie.

Tatăl lui era genul de bărbat, însurat de tânăr, prea tânăr, cu prima femeie iubită, sub papucul ei și neinteresat de lume, existență, masoni, OZN și altele. Era un corp, posibil o bucată de carne în mâinile soției. Doamna era cochetă, cu o atitudine dictatorială. Îmi amintesc de faptul că nimeni nu îi ieșea din vorbă în familie și cuvântul ei era literă de lege biblică. Îmi amintesc de colegu` că, atunci când se mai lipea de un 4 sau 5 mă chema pe la el să mai jucăm GTA 2 (el avea computer, eu aveam mașinuțe). Am înțeles apoi de ce mă chema. Spera ca mama lui să nu îl altoiască de față cu mine. Slabe șanse:
Mama - Ce notă ai luat?
El - 5...
M - Cum 5!? George, cât ai luat?
Eu - 6.
CUM DE EL A PUTUT ȘI TU NU! ZDRONG! TROSC! Ghiozdane în cap și cam tot ce prindea în mână. Eu ședeam pe scaunul de birou cu popcorn în mână și priveam meciul. Și asta se întâmpla pe cât de des posibil, eu fiind un spectator fidel.

În clasa a 8-a eram pletos și aveam probleme cu profesoara de fizică (despre care o să vorbesc în alt post) deoarece nu dorea „plete inadecvate la oră”. Eram deja într-o situație urâtă (parcă trei de 4) și ca un copil inconștient eu chiuleam prin săli de calculatoare, unde învățam arta CS, arta ce a durat 2-3 zile deoarece mâncam bătaie de la toți sugarii. Așa că am schimbat placa. Mergeam la Muc împreună cu Gusti ca să jucăm fotbal (respinsea) în sufragerie. Zilnic aveam campionat. Zilnic duduiam mingea. Aproape zilnic Gusti se îmbăta cu alcoolul găsit prin casă și se urca pe mobilă de unde, ca un copil isteric, arunca tot ce prindea.

Ultima zi de chiul (pentru că după acest eveniment nu am mai intrat pe aceea ușă) a fost cea mai nebună dintre toate. În euforia campionatului de fotbal din sufragerie am spart un geam, am distrus două tablouri, calculatorul avea găuri de memorie din cauza șuturilor și televizorul avea un crater din cauza unei statuete din bronz căzute de la mare înălțime. Am încheiat ziua apocaliptic când am dărâmat suportul de perdea (ăla mare din lemn bătut cu bolțuri în perete), care a căzut la podea cu tot cu bucăți mari din perete. Colegul era în genunchi terifiat iar Gusti râdea malefic lângă...

Ooo amintirile... Dacă tot am căutat despre trupa Dolly, îmi dedic următoarea piesă de la ele (ce trist să îmi dedic singur):

Pe fondul amintirilor...

Aoleu ce oraş. Mă amuză colegii de la facultate care spun că abea aşteptau să pună piciorul în Bucureşti. De ce? Pentru că oferă oportunităţi, şi odată cu ele, praf, infarct, nervi, nesimţire, prostie, tupeu, cocalarism...

După miliarde de secunde (sunt sincer!) state la semafoarele corelate şi trecerile de pietoni care ţin cam 150 de maşini pe loc, m-am refugiat în spatele ecranului unde am început să lucrez şi să socializez cu populaţia...Şi în timp ce nutream sentimente de sincer respect pentru o persoana care preferă The Doors şi Iggy Pop în loc de Dă Vitto şi Guţă Fl*c a început melodia...

...de când nu cred că am mai ascultat-o...iulie sau august 2007...când stăteam pe prispa unei case din chirpici în Vama Veche. Şi aşa te năpădesc amintirile...când beam vin şi bere fără să ţinem numărul sticlelor...fumam ţigări după ţigări doar pentru că era ora 16 şi nu aveam ce Stuf să facem...ciorba de văcuţă? Peste alte 2 ore...şi începe melodia pe telefonul fără tasta 2 şi 8...ce linişte...oare atunci priveam în trecut ca acum...

Probabil totul s-a întrerupt când am adormit cu bagajele în ploaie sau când a căzut grinda pentru perdea şi nu a mers lipită nici cu scuipat, aracet, injurături...cuie... Dar a meritat.

Pentru a completa meniul...