Cum s-a sinucis sufletul.

E seară. Sunt puţini oameni în staţia de metrou, prea puţini să bage de seamă că mă plimb aiurea şi calc apăsat pe ritmul melodiei. Un tânăr cu plete parcurge deja de 100 de ori peronul, cu o expresie a feţei ce nu arată nimic. E doar un om palid care merge...şi merge...şi merge. O doamnă aşezată pe bancă se uită speriată în zare de frica beţivului care tocmai s-a aşezat lângă ea. Poate vrea să plece, poate nu, dar şi noua ni se întâmplă să tragem de oasele noastre spre a ne ridica, chiar dacă suntem obosiţi, dar compania este mai mult decât neplăcută.

Metroul nu mai vine şi devin nervos. Micile ecrane de la capătul peronului nu mă surprind niciodată...mă văd o figură îndepărtată şi neinteresantă. Mă uit în gol spre şine şi îmi amintesc că prin toate acele fiare circulă curent şi odată atinse cu ambele picioare, te străpunge cu o putere uimitoare...şi te prăjeşte EFECTIV! Un mijloc de transport în comun şi atâtea posibilităţi de a murii.

Adierea metroului din sens opus se simte din ce în ce mai apăsat şi mă îndrept absent spre marginea peronului, să observ faşcinat cum apare "luminiţa de la capătul tunelului". Sunt foarte aproape de margine şi sunt exact în capătul unde metroul vine cu viteză. Mereu am fost speriat de ideea că cineva, oricine, mă va împinge în faţa metroului. Nu ştiu de ce, dar când metroul s-a apropiat am început să mă îndepărtez de margine şi m-am întors cu spatele. Eram la jumătatea peronului, cu spatele la metroul care tocmai venea şi timpul se dilata...metroul venea...şi simţeam cum mintea vrea să sară, din curiozitate, din curaj, din prostie, în faţa lui...era mai aproape...şi aveam zvâcniri "să mă întorc?"...viteza metroului creştea!...şi atunci o parte din mine, ca un eu fantomatic, a făcut o întoarcere de 180 de grade şi s-a aşezat ca un maratonist în poziţie de start...metroul vine!...de undeva se aude un scâşnit de şine ce îmi dă startul...e tot mai aproape!...în paralel cu el, la fiecare secundă, eu înaintez cu viteză....aproape a ajuns!...calc marginea care îmi delimitează spaţiul pe peron...becurile metroului ies din tunel!...mă împing disperat înainte...metroul ZBOARĂ spre mine!...planez...simt răceala fuselajului!...şi...

Mă trezesc...