Cu adevărat 13...

Oricât am încercat să zâmbesc astăzi, ziua de 13 s-a dovedit, dacă nu dramatică, cel puțin deprimantă.

În așteptarea surorii mele am văzut pentru prima dată cum arată o morgă. Te sperie intrarea, da să mai vezi și frigiderele...îngheață sângele în tine. Apoi, cel mai deprimant moment a avut loc când, o tânără a ieșit grăbită din spital, a alergat spre un bărbat și a început să îi plângă la piept. În urmă, o doamnă vomita iar o alta plângea. Apare apoi, din senin, o femeie care întreabă „A MURIT?!” și nici nu primește vestea că izbucnește în lacrimi. Sigur a murit un om bun, deoarece, numai nenorociții nu sunt plânși. Oare a făcut bine Deus? Sau e soarta? Să fie ăsta „planul divin” al fiecăruia? Nu pot să cred că e mai bine acolo sus din moment ce nimeni nu a venit să îmi spună „ce bine o duc! hai și tu!”. De bine de rău, în lumea asta haotică și violentă, există măcar O PERSOANĂ care să te iubească. Și e mai bine să fi aici cu ea, măcar de dragul ei, că apoi o lași singură.

Episodul dramatic a avut loc în fața mea la 5 metri. Pentru a nu mă pierde cu firea am dat muzica mai tare în căști și am făcut câțiva pași înapoi. Mă uitam impasibil în gol, dar nu la ei, pentru că publicul nu renaște morți. Nimeni nu o face.

Apoi am ajuns la Spitalul Sf. Pantelimon, unde ca prin ironie, patul tatălui meu era înconjurat de alte paturi ocupate de oameni distruși fizic de accidente. Nu era un film de groază, pentru că alea sunt false, ci realitatea în starea ei crudă.

Acesta este printre puținele texte triste pe care le fac, dar dacă ajung să fac unul pe lună e prea mult. Azi nu e o zi cu ghinion pentru că e 13, ci doar ... Un ceai o să ajute, sunt foarte sigur, mai ales dacă e din plante uscate manual.