Probleme existențiale.

După un vis ciudat aseară și multă gândire în gol am realizat că mulți oameni mor în momentele lor de glorie și unii chiar sunt uciși de ceea ce îi sperie.

Din istorie am observat că militanții anti-discriminare sunt omorâți de rasiști, cei care luptă împotriva bolilor cad pradă virușilor, iar lupta împotriva unui sistem duce la o moarte subită undeva pe trecerea de pietoni sau în propria baie. Chiar pot să declar că sunt scârbit de felul în care merg lucrurile. Când eram pornit să scriu acest text eram chiar mai virulent, dar un somn bun de după-amiază a reușit să îmi calmeze sinapsele distruse.

Să fie implicare dumnezeiască? Plan divin? Habar nu am, dar nu mă mai interesează. Oricum viața e cam crudă cu unele persoane. Am stat și mi-am imaginat un sfârșit conform propriei teorii: o armată de preoți rasiști, sexiști, homofobi care mă blesteamă de undeva din înaltul Mitropoliei să am toate bolile cu S. Cunosc multe persoane care spun cu seninătate „o să mor dălcat de mașină” sau „o să cad de pe peron și o să mă stropșească metroul. Pe banii mei!”. Ironic, de cele mai multe ori așa se întâmplă.

Părinții mei aveau o prietenă foarte bună, Sofica, și îmi pare rău că a murit înainte ca eu să fiu conștient (a murit când aveam câteva luni). Din câte am auzit era înnebunită să crească un copil, și cum nu avea puteam să fiu eu „micul” răsfățat. Dar era obsedată de simpla idee că o să moară ca actrița ei preferată, Romy Schneider, adică supradoză de alcool cu cofeină. Știa asta, aticipase perfect și vârsta. A murit chiar și la aceeași dată. Parcă moartea nu mai e ceva așa inopinant, nu?

La ce concluzii am ajuns astăzi? Unii Oameni mor în momentele de glorie (am să mai aprofundez această teorie), Unii Oameni mor de propria fobie, iar alții mor așa cum își „doresc”.