La capătul Pământului nu se cade

După ce am mers mult până departe, după 12 ceasuri de galop vascular, şi după ce am trecut peste mai multe întâlniri cu emoţii, am ajuns la capătul Pământului. În scurta pauză de 30 de minute pentru masă, în oraşul în care mă chinui să ajung de mai bine de patru luni, am început deja să văd ochelari pe chipuri, să aud înjurături la adresa mea când era exact invers şi, mai presus de toate, am redescoperit plăcerea de a merge...

Ajuns aici unde probabil fafaştoaca are impresia că îi cade rimelul în prăpastia galactică, am descoperit o altă specie. Una de care sunt revoltat, deoarece „dacă vulpea nu ajunge la struguri, spune că sunt acrii”. Aici, ciudat, oamenii se saluta, mai şi zâmbesc şi pe deasupra se tratează cu respect. Am întrebat dacă viaţa e scumpă aici şi răspunsul a fost „nu, dar nu ai posibilităţi”. Şi dacă în Bucureşti le ai, ce faci cu ele? Oricum nu le poţi valorifica pe toate şi şansele să munceşti la un birou ponosit sunt foarte mari, direct proporţional cu dorinţa ta de a fi altceva.

Adevărul ăsta e. Cum poţi să trăieşti undeva unde lumea încă mai practică demodatul mers pe jos, ca să nu mai spun că mulţi cetăţeni (nu ţărani) folosesc bibicleta, maşinăria diavolului cu 2 coarne care arde (celulita) exact ca în iad. Şi lista poate continua dar nimic nu întrece calmul celor din zonă. O simplă întrebare poate duce la o discuţie de până la 15 minute, datorită pauzelor mari dintre cuvinte. Dacă în Capitală timpul fuge pe lângă tine şi niciodată nu ai destul, acolo Pământul se învârte în jurul Soarelui mult mai lent.

Pe lângă toate acestea, recomand celor care nu au mai călcat de ceva timp într-un muzeu interesant, să încerce Memorialul Durerii din Sighet. Atât de bine prezintă perioada comunistă că pleci de acolo cu 50 de ani de istorie foarte bine întipărită.

Drumul spre casă a fost la fel de interactiv, şi presărat cu frâne multe, la limita stropşirii de alte autoturisme. Şi chiar după un astfel de moment, din boxele casetofonului a început să se audă: „Uite aşa aş vrea să mooooorrrr...”. Ironic, nu?

La capătul Pământului nu se cade, dar în oraşul meu se decade.