Sa incep cu ceva actual...

Imi pare rau ca nu incep cu ceva EXTRAORDINAR de fericit. Dar voi spune ce am pe suflet.
Ma doare indiferenta. De fapt NU! MA OMOARA INDIFERENTA! Acest sentiment ca esti in plus. Si mai dureros e cand apari in peisaj, esti o reamintire si apoi...puf...dispari din nou. Indiferenta fata de propria persoana, vise, prieteni, familie, persoana iubita, tot tot.
Apoi o dregi si spui "Da stai putin, eu candva aveam ceva/pe cineva de salutat, aveam un vis de respectat"...la fel cum un motto e de urmat.
Exista cineva, cumva un filosof sau psiholog care sa explice indiferenta? Ca sa stiu cum raspund.
Sau imi pun castile in urechi, gluga pe cap, si trec prin ceatza printre ochii impaienjeniti. Daca deschizi bine ochii vezi ca acest mesaj are o tenta actuala. Suntem indiferenti fata de oricine.
Stirile de la ora 5 nu mai ingrijoreaza pe nimeni, in schimb sunt subiect de umor negru, la fel cum un tanar/tanara cade pe strada si lesina. Ne uitam, aplaudam "show"-ul grotesc si trecem peste. Deja subiecte ca natura, ecologia sunt fumate. Ne uitam sa vedem hartiile de pe jos dar nu ne uitam la lacrimile din ochii omului din fata noastra.
Deci?