La capătul Pământului nu se cade

După ce am mers mult până departe, după 12 ceasuri de galop vascular, şi după ce am trecut peste mai multe întâlniri cu emoţii, am ajuns la capătul Pământului. În scurta pauză de 30 de minute pentru masă, în oraşul în care mă chinui să ajung de mai bine de patru luni, am început deja să văd ochelari pe chipuri, să aud înjurături la adresa mea când era exact invers şi, mai presus de toate, am redescoperit plăcerea de a merge...

Ajuns aici unde probabil fafaştoaca are impresia că îi cade rimelul în prăpastia galactică, am descoperit o altă specie. Una de care sunt revoltat, deoarece „dacă vulpea nu ajunge la struguri, spune că sunt acrii”. Aici, ciudat, oamenii se saluta, mai şi zâmbesc şi pe deasupra se tratează cu respect. Am întrebat dacă viaţa e scumpă aici şi răspunsul a fost „nu, dar nu ai posibilităţi”. Şi dacă în Bucureşti le ai, ce faci cu ele? Oricum nu le poţi valorifica pe toate şi şansele să munceşti la un birou ponosit sunt foarte mari, direct proporţional cu dorinţa ta de a fi altceva.

Adevărul ăsta e. Cum poţi să trăieşti undeva unde lumea încă mai practică demodatul mers pe jos, ca să nu mai spun că mulţi cetăţeni (nu ţărani) folosesc bibicleta, maşinăria diavolului cu 2 coarne care arde (celulita) exact ca în iad. Şi lista poate continua dar nimic nu întrece calmul celor din zonă. O simplă întrebare poate duce la o discuţie de până la 15 minute, datorită pauzelor mari dintre cuvinte. Dacă în Capitală timpul fuge pe lângă tine şi niciodată nu ai destul, acolo Pământul se învârte în jurul Soarelui mult mai lent.

Pe lângă toate acestea, recomand celor care nu au mai călcat de ceva timp într-un muzeu interesant, să încerce Memorialul Durerii din Sighet. Atât de bine prezintă perioada comunistă că pleci de acolo cu 50 de ani de istorie foarte bine întipărită.

Drumul spre casă a fost la fel de interactiv, şi presărat cu frâne multe, la limita stropşirii de alte autoturisme. Şi chiar după un astfel de moment, din boxele casetofonului a început să se audă: „Uite aşa aş vrea să mooooorrrr...”. Ironic, nu?

La capătul Pământului nu se cade, dar în oraşul meu se decade.

Înapoi la origini...

Este anul 2020, şi ca în fiecare an, programez o excursie la munte în luna decembrie. Nu respect acest program anual din lene. Noul meu fotoliu Lazy Boy 3000, cu mini-frigider şi suport de pizza e tot ce am nevoie dupa 300 de zile de muncă asiduă în fabrica de papuci Ylang Ylang. Dar anul acesta sunt hotărât să plec. Un rucsac Abibas, bocanci Fuma, căciulă Fike şi pantaloni groşi de iarnă marca Urlaţi S.A.

Plec cu TGV-ul din fosta "Gara de Nord", actuala "Drumul Europei" şi ajung în Braşov. Isterie mare în oraş, turişti înghesuiţi la Dracula FunLand, braşoveni la berărie pentru a sărbătorii a doua calificare consecutivă a echipei Cerbul Braşov în returul campionatului, o bucurie de nedescris şi totuşi obositoare. Cotesc pe drumuri şi încep să merg fără hartă către nicăieri până mă pierd în munţii patriei. Indicatoarele se pierd fiind rupte de străinii needucaţi (românii nu ar face asta!), iar copacii se răresc fiind tranşaţi de mafia singaporeză de jucării de lemn. Sunt pierdut. Dar ceva mai departe, în zare văd o lumină care iese dintr-o peşteră.

Este "casa" săpată în stâncă a unui cioban care îşi creşte oile la unghi de 60 de grade pe marginea muntelui Moldovencele, fostul "Moldoveanu". Oile sunt aşezate în sistem 40-40-30 ofensiv spre vârf, iar la intrare e un ciobănesc cu numele pe zgardă: Ră...d...i. Rădi!

Înăutru un bătrânel mănâncă brânză şi vorbeşte cu pereţii de icoane. Îi cer voie să mă alătur şi mă măsoară din cap până în picioare. Mă întreabă dacă am bani. Îi întind câteva bacnote de 3,25(4) Euro şi începe să le numere cu abilităţile unui adevărat barbugiu. Mă serveşte cu brânză din ograda proprie şi cu slană, zise el, de la Monaco. Mănânc şi între timp pornesc o conversaţie despre el. De unde e? Cine e?

Ca toţi bătrânii îmi povesteşte despre un trecut glorios şi cum a avut lumea la picioare. Mă gândesc că atâta timp singur probabil are ceva la dâng dâng. Îmi povesteşte senil ce afaceri a făcut, cum controla oameni, cum putea să ajungă preşedinte. Cum era aproape de gloria...personală.

"Şi cum de sunteţi aici? Păreţi un om citit."
"Nu îmi place să citesc. Mie îmi place oieritul". În timp ce mă pregătesc să plec, continuă să îmi spună de ce a făcut şi a dres şi cum dormea în palate şi bani, aur, rubine, platină, fontă, ecetera. Îl salut şi plec... Nu mă mai gândesc la ce mi-a povestit. Nu poţi crede orice bătrânel. Şi ca el o să mai văd mulţi.

Periplu prin Ţara Foamei!

Dragi cititori, mă întorc la voi, cu burta până la genunchi şi cu un total frumuşel de 120 de kilograme. Am devenit un frumos exemplar de 90+120+90.

Duminică, la Bran, la poalele uneia dintre cele mai cunoscute cetăţi din LUME! şi cele mai prost mediatizate în acelaşi timp, a avut loc: Festivalul "Răvăşitul oilor". Adică pastramă, brânză, caş şi mămăligă.

Să începem cu începutul. Am plecat la ora 6 dimineaţa pentru că după ora 8-9 toată România se blochează. Aşa că atunci când "jmecherii" abea se trezeau şi se pregăteau de munte, eu eram primul la coadă la pastramă. Apropo, nu ştiam că există şi la noi un drum bun. DN 60 este ori maximul de şosea posibilă la noi, ori...mare parte din drum e drept şi cu peisajul montan în faţă îţi dă impresia de drum "tipic american", drept...şi fără gropi.

La ora 8 dimineaţa era încă linişte la Bran şi se mai putea parca maşina fără probleme. Am încălzit stomacul cu bulz (brânză direct în mămăligă, un fel de Kinder cu surprize), şi am admirat petrecerea.


Tot ciobanul are Humer. Personajul din imagine ori a muls mulţi ţapi, ori a tuns multe capre...oricum, demodata căruţă a murit demult...acum avem 300 de cai putere, tracţiune 4x4, GPS, airbag, mms, sms, hard disk, mp6, dividi...şi mirosim a parfum. De oaie!

Pot demonstra că am fost PRIMUL CLIENT! Grătărul nu este încins bine, şi singurele bucăţi de pastramă sunt ale mele.

La plecare am stat O ORĂ şi JUMĂTATE la coadă la Kurtos Kolaci! Şi copacii stau la coadă pentru aşa ceva. Aici am întâlnit şi două domnişoare "superbe, divine, graţioase". 4 colaci de fiecare şi unghii de...mulţi centimetri.

La plecare, se formase o coadă de intrare în Bran de 15 kilometri! De la Bran până în Braşov era O COADĂ! Asta ca să îmi justific plecarea cu noaptea-n cap.
Am mâncat, am băut, am plecat. Un veni, vidi, vici al gurmanzilor. Motto-ul meu: Dacă nu vizitaţi ţara, măcar mâncaţi-o!
Şi un câine a râs de mine...

Audiţie plăcută...Iggy! La masa 2 cu o cântare şi o pastramă!

Din nou pe culmile patriei.

După atâtea zile de muncă am hotărât să mă urc la volan (eram hotărât să încurc traficul autostrăzii cu viteza mea de melc bătut de vânt), împreună cu "neamul" şi să plecăm măcar pentru o zi departe spre munţi, să oprim peste tot unde vedem ceva interesant de observat ori ceva bun de mâncat (ciorbă de văcuţă, mici, tochitură, etc.).

Încă de la plecare am observat că sâmbăta e liber la nerespectarea regulilor.

Poliţia parchează în intersecţie ca la mama lor acasă, blocând şi traficul şi pietonii. Dar e bine. Nu la gogoşi, că alea sunt "americăneşti". Merdeneaua tradiţională tăticu!

Trecem peste. Nu se supără nimeni doar că ăstora nu le poţi da cu ouă pe parbriz. Încearcă să vezi dacă poţi :D

Undeva la un semafor din zona Casei Scânteii o bătrânică se pregăteşte să treacă strada. Încetinesc din timp, nu frânez brusc spre a nu mă tapeta pe parbriz şi cred că am oprit puţin pe trecerea de pietoni. Nici o intenţie să plec mai departe fără să acord prioritate bătrânei, dar aceasta a simţit pericolul, a ridicat cele 2 traiste în aer şi cu mişcări demne de Xena a început să urle "criminalule, nenorocitule, VREI SĂ MĂ OMORI!?". M-am simţit minunat mai ales că aveam şi spectatori.

Am oprit la o mânăstire (Ghighiu?), pentru a mânca colivă (datoria mea!) şi a umple o sticlă de 0,5 cu apă sfinţită de la robinet. Pentru a demonstra că sunt un fiu model, m-am oferit să merg în spatele mânăstirii să umplu sticla de la o "cişmea". În faţa mea, o familie, a umplut, atenţie!...cât?...cât?...32 litri! REPET 32 DE LITRI! de apă sfinţită, în sticle de 1, 2 şi 5 litri. Inclusiv au clătit cu apa sfinţită câteva sticle de Burger pentru a le umple cu licoarea făcătoare de minuni. 32 de litri de apă sfinţită înseamnă ori multe păcate, ori că se spală cu ea. Oricum apa curgea în sticle cam cu aproximativ 5 stropi pe minut, deci extazul a durat aproape 45 de minute, timp în care mi-a crescut şi o frumoasă barbă preoţească. După 30 de minute am pornit un dialog inofensiv cu persoana care aducea a soacră: "Dumnezeu a zis puţin şi bine. Chiar e nevoie să sfinţiţi tot cartierul?" "Familia mare." "Şi o beţi la nuntă?" "Câtă lipsă de respect în biserică!" "Aliluia Aliluia!".

În staţiunea Slănic Prahova, mă întâmpină un banner cu "BINE AŢI VOMIT!". Să fie primit.

Drumul înapoi spre casă a fost presărat cu momente plăcute pe una din şosele naţionale, pline de gropi, gropi pentru care trebuie să plătesc rovignetă, când o domnişoară cu ochelari de muscă şi slimu (ţigarea) în gură, era să intre în mine deoarece dansa la volan.

Până data viitoare, exploraţi România. Cât o mai avem.

O melodie...chill...audiţie plăcută!