Vioara care nu face cat o manea.

Acelasi drum. Acelasi tramvai. Duminica, racoare si imbracaminte eleganta. Plecasem de acasa cu scopul sa fac o impresie buna oriunde ma duceam.
Drumul anevoios, printre barfe, manele date peste nivelul admis de orice calator si in special de mine (s-au inventat castile) si hodorogitul tramvaiului.
Aproape de capat, exact la usa din mijloc, un Domn, (cu D mare), de etnie rroma, curat imbracat, cu parul frumos aranjat pe spate, scoate dintr-o traista o vioara ponosita si un arcus galben pe care probabil sa imprimat patina timpului, si incepe... Nu il slujea pe Dumnezeu, nu ne vorbea de mama lui bolnava si nici de cei 7 frati si nici nu fredona o alta manea decat cea de pe telefoanele mobile. Canta ceva unic pentru acel moment, acel drum si chiar si pentru acele urechi. Recunosc ca nici urechea mea nu a mai ascultat o melodie asa melancolica, asa de potrivita pentru o astfel de vreme si un asemenea peisaj.
In comparatie cu alti cersetori care isi fac numarul timp de 1-2 statii, Domnul cu vioara a tinut acest "concert" timp de 4 statii. A cantat fara oprire. Doar pauze mici in care isi mai sufla nasul, parca in semn de tristete si nepasare. Lumea il radea si ii "comandau" ironic melodii din repertoriul lor "stricat". Dar acesta statea impasibil si se uita pe geamul murdar in timp ce canta. Apoi a facut cateva miscari lente spre stanga si dreapta daca se indura cineva sa ii ofere un banut. Spre rusinea mea, m-am complacut in prostul gust al publicului si am ales sa tin mana strans pe bancnota din buzunar.
Cand am coborat l-am privit cu regret si am promis ca data viitoare (pentru a va mai canta) ii voi platii si datoria. Si asa voi da o palma peste obrazul prostiei. Oare va intoarce obrazul sau se va invata minte?